Puterea Sclaviei

Puterea Sclaviei, sau sclavocrația, este un termen ce se referă la puterea politică exercitată în cadrul guvernul federal al SUA de către proprietarii de sclavi în deceniile anilor 1840 și 1850, înainte de Războiul Civil.^[1] Activiștii împotriva sclaviei, în frunte cu Frederick Douglass, condamnau cu ardoare în acea perioadă ceea ce ei considerau a fi o influență disproporționată și coruptă exercitată de sudiștii bogați. Argumentul lor era că acest mic grup de înstăriți proprietari de sclavi uzurpase controlul politic asupra propriilor state și încercau să facă același lucru cu guvernul federal într-un mod ilegitim pentru a extinde și proteja sclavia. Argumentul a fost ulterior folosit pe scară largă de Partidul Republican care s-a format în 1854–1855 pentru a se opune extinderii sclaviei.

Principala problemă exprimată de termenul de putere a sclavilor era neîncrederea în puterea politică a clasei deținătorilor de sclavi. O astfel de neîncredere era împărtășită inclusiv de mulți care nu erau aboliționiști; cei care erau motivați mai mult de o posibilă amenințare la adresa echilibrului politic sau de imposibilitatea de a concura cu munca neplătită prestată de sclavi, decât de felul cum sunt tratați sclavii. Persoane cu viziuni divergente în multe alte probleme (unii care îi agreau pe negrii și alții care îi detestau, unii care denunțau sclavia ca păcat și alții care promiteau că îi garantează protecția în Sudul Profund^⁠(d)) își puteau totuși uni vocile pentru a ataca slavocrația.^[2] Elementul „Pământ liber” sublinia că bogații proprietari de sclavi s-ar muta pe un nou teritoriu, și-ar folosi banii pentru a cumpăra toate pământurile roditoare, apoi își vor folosi sclavii pentru a lucra acele pământuri, nemailăsând oportunități fermierilor liberi. Până în 1854, Partidul Pământului Liber fusese absorbit în mare parte de noul Partid Republican.^[3]

Termenul a fost popularizat de scriitori antisclavie precum Frederick Douglass, John Gorham Palfrey^⁠(d), Josiah Quincy III^⁠(d), Horace Bushnell^⁠(d), James Shepherd Pike^⁠(d) și Horace Greeley. Printre politicienii care puneau accent pe această temă s-au numărat John Quincy Adams, Henry Wilson și William Pitt Fessenden^⁠(d). Abraham Lincoln a folosit conceptul după 1854, dar nu și termenul. Ei au arătat, printr-o combinație de argumente emoționale și date statistice concrete, că Sudul deținea de multă vreme un nivel disproporționat de putere în Statele Unite. Istoricul Allan Nevins^⁠(d) susține că „aproape toate grupurile... au înlocuit în mod constant rațiunea cu emoția.... Frica hrănea ura, iar ura hrănea frica.”^[4]

Existența unei Puteri a Sclaviei a fost respinsă de sudiști la acea vreme și considerată falsă de mulți istorici ai anilor 1920 și 1930, care puneau accent pe diviziunile interne din Sud dinainte de 1850.^[5] Ideea că ar fi existat o Putere a Sclaviei a revenit parțial în gândirea istoricilor neoaboliționiști^⁠(d) de după 1970 și nu există nicio îndoială că a fost un factor puternic în sistemul de credință anti-sclavie din Nord. Era retorică standard pentru toate facțiunile Partidului Republican.^[6]

Această putere se extindea asupra ambasadorilor și consulilor americani:

„Era vremea când sclavia domina totul. Cu greu găseai vreun consul ori agent politic american în vreun colț al lumii, sau pe orice insulă a mării, care să nu fie un susținător al puterii sclaviei. Am văzut o mare parte din acești reprezentanți naționali în călătoriile mele în jurul lumii, și era imposibil să găsești în vreun birou deasupra căruia flutura drapelul american un ziar care să nu fie în favoarea intereselor sclaviei. Sub acoperișurile oficiale americane nu era tolerat niciun exemplar din New York Tribune^⁠(d) sau Evening Post^⁠(d). Fiecare ambasadă și consulat, din toată lumea, era un centru de influență pentru sclavie și împotriva libertății. Ar trebui să ținem cont de asta atunci când acuzăm țările străine că nu acceptă imediat Statele Unite ca putere antisclavie, înclinată spre distrugerea sclaviei, din primele zile ale războiului nostru civil. Vreme de douăzeci de ani, negustori, navigatori sau călători străini au văzut în oficialii americani numai susținători dedicați și pregătiți ai puterii sclaviei, și singurele dovezi ale opiniei publice din țară găsite în aceste posturi oficiale, la care se face atât de mult recurs și în care se pune atât de multă încredere, sunt toate de același caracter.^[7]”